Unde eşti atunci când te-ai pierdut?
Unde îţi place să pierzi anotimpurile?
Ce îţi place mai mult să priveşti
Cum trec?
zilele sau
şansele...
Îmi sună în cap acelaşi cântec
de
Demult...
Nu uit, orice ar fi, nimic.
Poate doar pe mine, pe drum, undeva.
Disecată,
Împărţită...
Pentru că se duc toate, nu?
Rămânem să convieţuim
Cumva cu drastica noastră conştiinţă
Şi să
nu ne îngrozim de ce vom afla şi vom vedea
Când vom începe
Să facem plimbări în oraşul din mintea noastră.
Să ne aşteptăm să fie gol, pe alocuri...
Cred că e hâd
Şi murdar,
Într-o primăvară parfumată,
eternă,
Oraşul Ioana.
Nu văd de ce
ei îşi recunosc cu greu defectele.
Sunt rău, da!
Oraşul minţii mele e hâd,
E depravare şi beţie, la est.
E aroganţă şi mândria cea mai primitivă, la vest.
E arta dusă în urât şi "prea mult", la sud.
E naivitate până la lacrimi şi sunt goluri, la nord.
Iar în centru...
Am rămas eu,
Descarnată
dar nu
desfigurată.
Am rămas să sting şi să aprind luminile din
oraş,
Să cânt scurt "noapte bună".
M-am săturat ca ei să nu vadă
cum greşesc.
Eu nu sunt perfecţiunea,
Mulţumesc.
Versurile
acestea...
Nu sunt nimic.
Pentru că vin din centrul
oraşului minţii mele
Iar el,
recunosc,
E murdar,
colţuros şi neliniştit...
nu?
